Ai durat prin aer punte Din fâşii de foc: te-ai dus Tot mai sus şi tot mai sus Stai acum pe-un vârf de munte Şi-ţi întorci senina frunte Spre apus. Roşii, ca o lună nouă Ai tu hainele subţiri, Lungi şi fără-mpodobiri. Iar pe tâmplele-amândouă Porţi, strălucitori de rouă, Trandafiri. Ochii-i ţii la soare ţintă, Şi cu ochii tu-l dezmierzi: E flăcău şi-acum îl pierzi, Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă… El s-a dus, şi jalnic cântă Codrii verzi. Umed aer te-mpresoară Şi-n durerea ta atunci Rupi cununa şi-o arunci: Roşii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos prin lunci. Plângi acum. Te-a învins iubirea! Albe lacrimi cad pe flori Şi pe frunze, când scobori Plânsă către văi privirea. Şi-o să plângă toată firea Până-n zori. Te-a cuprins necaz deodată Şi din ochi cu ciudă strângi, Parc-ai vrea să rupi, să frângi Să-ţi răzbuni, frumoaso fată Parcă lumea-i vinovată Că tu plângi! De pe turn – ce-i el de vină? – Aurul tu ni-l despoi; De pe ape iei apoi Ce-i argint şi ce-i lumină! Codrii tu, de ciudă plină, Ni-i laşi goi. Fluturii de prin vâlcele Tu-i ascunzi acum cu zor, Culci în cuiburile lor Veselele rândunele, Şi pe uşa dragii mele Pui zăvor. Iar în urmă, răzbunată, Moartea cum o simţi venind. Cu mânie tresărind Scuturi fruntea-ntunecată Şi-atunci pletele-ţi, deodată Se desprind. Peste braţele rotunde, Peste pieptul tău frumos, Ca un râu întunecos Părul ţi se varsă-n unde Şi din creştet el te-ascunde Până jos. Cu mişcări nespus de line Tu te nalţi apoi spre cer; Văi şi lunci şi toate pier – Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine, Fâlfâind din aripi pline De mister. Seara - de George Coşbuc